Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau din Pantelimon, duminică, 8:30. Bloc gri, scară obosită, dar el iese sigur pe el, cu ochelari de soare și geacă scumpă.

— „Hai, șefu’, la Herăstrău. Terasa aia mare. Pe lung, că mă grăbesc.”

Pe drum începe.

— „Aseară a avut un client de-al meu petrecere. Peste 15.000 de euro a spart. Doar băutura, să ne înțelegem. Eu trebuie să fiu acolo când pleacă. Rar prinzi d-ăștia.”

Dă din mână larg, ca și cum ar arăta un șantier invizibil.

— „Eu construiesc, frate. Blocuri, vile, tot ce vrei. Pe lângă București. Tun. Vând înainte să torn placa. E foame mare pe piață.”

Își verifică telefonul.

— „Și gagicile din nord? Alt film. Dacă ai mașină, ceas, combinație… te caută ele.”

Râde scurt.

— „Important e să știi să te miști. Banii vin.”

Ajungem la terasă. Soarele abia se ridică peste lac. Câteva mese încă pline de pahare goale. El se uită atent, caută cu privirea „clientul de 15.000”.

Scot suma pe aplicație.

Îmi întinde o bancnotă mare, cu gest teatral.

— „Lasă, șefu’, că merge.”

Mă uit la el.

— „Restul e 4 lei.”

Face o pauză.

— „Păi… dă-mi-i. Nu-i lăsăm așa, că se adună.”

Îi dau cei 4 lei. Îi numără atent, îi bagă în buzunar.

— „Banii sunt bani.”

Coboară și își aranjează geaca, pregătit să salute „investiția”.

Rămân câteva secunde privind lacul.

Lecția: Unii oameni cheltuie 15.000 într-o noapte. Alții nu uită niciodată 4 lei. Și, uneori, asta spune tot.