Povestile unui sofer de Bolt

Îi iau de la o sală din Floreasca, încă lucind de la antrenament, tricouri mulate, parfum scump care bate odorizantul meu de brad verde.

Urcă pe banchetă și conversația începe instantaneu.

— „Ai văzut ce buze și-a pus Cătălina?”

— „Care Cătălina?”

— „Aia care mă pensează pe mine!”

Îmi mușc obrazul să nu râd.

— „Frate, nu mai e Cătălina. E filtru de Instagram cu puls.”

— „Dar sprâncenele le face perfect.”

— „Normal, vede lumea de sus acum.”

La semafor, unul își verifică reflexia în telefon.

— „Crezi că mi se vede pomparea?”

— „Se vede disperarea,” îi răspunde celălalt calm.

Râd amândoi.

— „Bă, dar serios, dacă își mai pune ceva, nu mai încap în salon.”

— „Important e să aibă mână ușoară.”

Îi duc în Dorobanți. Înainte să coboare, unul mă întreabă:

— „Șefu’, cum ți se pare? Prea mult?”

— „La sală sau la buze?”

— „În general.”

Mă uit în oglindă.

— „În București, nimic nu e prea mult. Doar prea vizibil.”

Se uită unul la altul și izbucnesc în râs.

Lecția: în orașul ăsta, fiecare își modelează corpul, imaginea sau povestea. Important e să nu ajungi să te retușezi pe tine până dispari.