Povestile unui sofer de Bolt

O iau din fața blocului, singură. Geantă mare, bine organizată. Păr aranjat atent.

— „La clinica de neurochirurgie, vă rog.”

Vocea e calmă, dar are o vibrație fină în ea. Ca și cum ar asculta ceva ce eu nu aud.

După două minute de liniște, spune:

— „Aveți vreodată un sunet în urechi? Un șuierat? Ca un fir subțire de curent?”

— „Nu permanent,” răspund.

— „Eu îl am. Zi și noapte.”

Privește pe geam. Trafic obișnuit. Lume grăbită. În mașină, însă, parcă există alt ritm.

— „Citesc mult despre neuroplasticitate,” continuă.

— „Joe Dispenza spune că mintea poate rescrie conexiunile. Că nu suntem condamnați la simptome.”

Își atinge tâmpla.

— „Încerc să nu mă identific cu zgomotul.”

Pauză.

— „Dar azi merg la investigații. Pentru liniștea copiilor.”

Aflu că are patru nepoți. „Sunt foarte practici,” spune zâmbind.

— „Ei cred în RMN, eu cred și în puterea gândului. Putem coexista.”

La un semafor, își închide ochii câteva secunde. Respiră adânc.

— „Dacă mă concentrez, parcă scade.”

— „Și dacă nu scade?” întreb.

Deschide ochii, hotărâtă:

— „Atunci învăț să trăiesc cu el. Dar nu vreau să trăiesc în frică.”

Ajungem la clinică. Coboară încet, dar drept.

Înainte să închidă portiera, spune:

— „Corpul ne vorbește. Important e să nu-l ignorăm… dar nici să nu-l dramatizăm.”

Pleacă singură spre intrare.

În oglindă, pentru o clipă, orașul pare foarte liniștit.

Lecția: uneori curajul nu înseamnă să nu auzi zgomotul — ci să nu-l lași să te definească.