Povestile unui sofer de Bolt

O iau din Centrul Vechi, cu un fular roșu aprins și un entuziasm imposibil de temperat.

— „La Casa Ceaușescu, vă rog.”

Apoi, zâmbind larg:

— „I love this country. Really.”

E al patrulea Crăciun consecutiv în România. A fost deja la Brașov, Sibiu, Peleș, Bran. Le pronunță aproape perfect.

— „You have mountains, castles, forests… and nobody seems impressed,” spune ea privind pe geam.

Ridic din umeri.

— „Ne-am obișnuit.”

Râde scurt.

— „In England we would sell this as magic.”

Pe drum îmi povestește prima ei experiență.

— „The first time I came, from the airport… yellow taxi.”

Își schimbă tonul dramatic:

— „He asked for forty pounds. Forty!”

— „Și ați plătit?”

— „Of course not. I Googled. I’m British, not naive.”

Râdem.

Se uită la blocurile gri, la cablurile suspendate.

— „It’s chaotic… but it’s alive.”

La un semafor întreabă:

— „Why don’t Romanians talk more proudly about Romania?”

Mă gândesc o secundă.

— „Poate pentru că o vedem zilnic.”

Ajungem la Casa Ceaușescu. Coboară entuziasmată.

— „You live in a beautiful contradiction,” spune.

O privesc cum intră în curte, fascinată.

Lecția: uneori ai nevoie de un străin ca să-ți traducă propria țară.