Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau din Militari, 8:12 dimineața. Cămașă albă, cravată perfectă, servietă rigidă. Se așază pe banchetă cu un oftat calculat.

— „La Aviatorilor, vă rog. Și dacă puteți evita… haosul.”

Pornim. Nu evităm nimic. Trafic compact, nervos.

Se apleacă puțin în față și începe inventarul:

— „Uitați-vă… Călărași. Ialomița. Giurgiu. Toți au venit cu mașinile în București.”

Își drege vocea ca într-o ședință de credit:

— „E sufocat orașul. Din cauza asta mi-am lăsat mașina acasă.”

— „De când sunteți în București?” întreb calm.

— „De trei ani.”

Pauză.

Se uită din nou la plăcuțele din față.

— „Dar eu m-am mutat cu serviciul. E altceva.”

La semafor, un șofer cu număr de Ilfov ne taie banda. Frânăm ușor.

— „Exact despre asta vorbesc!” izbucnește el.

— „Poate și el merge la muncă,” spun.

Se lasă pe spate. Își verifică ceasul.

— „La bancă, cifrele trebuie să iasă perfect. Aici, ecuația nu are sens.”

Ajungem cu șapte minute întârziere. Își ia servieta și oftează:

— „Orașul ăsta ar fi minunat dacă ar fi mai puțini oameni.”

Îl privesc în oglindă, dar nu spun nimic.

Lecția: în București, fiecare e convins că ceilalți sunt în plus — niciodată el.