Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau din Pipera, lângă clădirile de sticlă care par randate în Unreal Engine. Laptop pe genunchi, hanorac, privire obosită.

— „La Politehnică, vă rog.”

— „Conferință?”

— „Despre AI. Despre cum ne va înlocui pe toți.”

Râde scurt, dar nu e comic.

Pe Barbu Văcărescu, stăm blocați.

— „Eu am scris algoritmi care optimizează oameni. Acum algoritmii mă optimizează pe mine.”

— „Adică?”

— „Dacă pot genera cod mai rapid ca mine, de ce să mai exist?”

Îmi arată pe telefon un model care scrie funcții perfect.

— „Nu e doar jobul. E controlul. Dacă cineva decide ce conținut ‘nu e potrivit’, dispare. Ca și cum n-ar fi existat.”

La un semafor, îmi spune:

— „Cine stabilește adevărul într-un sistem automatizat?”

— „Ăla cu serverul,” zic.

Râde amar.

— „Exact.”

Ajungem. Înainte să coboare:

— „Poate problema nu e că AI-ul gândește. Problema e cine îl pune să gândească.”

Îl văd dispărând printre studenți.

Lecția: tehnologia nu e destin. E instrument. Dar mâna care ține instrumentul contează mai mult decât codul.