Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau de lângă Tribunalul București. În aplicație apare „Av. Costel Vasile”.

— „Bună ziua, domnule avocat.”

Zâmbește când urcă.

— „Ați văzut nickname-ul, nu?”

— „Și locația. De aici era cel mai probabil.”

Râde.

— „Dacă mă luați din Aviatorilor, mă strigați comandant.”

Îmi spune că a vrut să fie aviator. A trecut printr-o hepatită urâtă în adolescență și la examenul medical l-au respins.

— „Acolo s-a închis pista,” zice calm. „Așa că m-am dus la Drept.”

Îl întreb cum merge treaba.

— „La fel de prost ca șoferia pe Bolt,” răspunde sec. „E o perioadă ciudată. Parcă nimeni nu mai comite infracțiuni.”

Pauză.

— „Sau poate le comit altfel.”

Îmi spune că apără mai ales medici. Cazuri grele. Erori, neatenții, nepriceperi.

— „Uneori mă gândesc că era mai simplu să pilotez avioane. Să duc oameni în siguranță dintr-un loc în altul. Nu să încerc să explic de ce n-au mai ajuns deloc.”

Se uită pe geam, tăcut.

Ajungem. Înainte să coboare, spune:

— „Fiecare ajunge unde poate zbura.”

Lecția: uneori viața îți schimbă pista de decolare, dar tot trebuie să înveți să zbori — chiar dacă nu în direcția la care ai visat.