Povestile unui sofer de Bolt

Îi iau din Vitan. Tatăl – costum gri, servietă rigidă. Fiul – 19 ani, căști mari pe gât, tricou oversize. Tăcere apăsată.

— „La Victoriei,” spune tatăl sec.

— „La Victoriei,” repet eu, ca mediator neutru.

Pe Splai, un motociclist apare dintre mașini și ne taie calea milimetric. Frânez brusc. Tatăl explodează:

— „Inconștiență! Așa sunt tinerii din ziua de azi!”

Fiul ridică ochii din telefon:

— „Tată, avea reflexe bune.”

— „Reflexele nu țin loc de minte!”

Motociclistul turează motorul teatral și dispare printre benzi. Tatăl continuă:

— „Noi, la vârsta lui, aveam responsabilitate.”

Fiul zâmbește ușor:

— „La vârsta mea tu mergeai cu Dacia fără frâne bune.”

Pauză. Îl privesc pe tată în oglindă. Îi văd colțul gurii mișcându-se.

— „Nu era chiar fără frâne…” mormăie el.

— „Doar fără ABS,” adaug eu.

Ajungem la Piața Victoriei. Tatăl oftează:

— „Poate nu sunt inconștienți. Poate doar se cred nemuritori.”

Fiul răspunde calm:

— „Și voi nu v-ați crezut?”

Coboară împreună, încă discutând.

Lecția: fiecare generație are motociclistul ei — doar că, odată cu vârsta, uităm cât de tare turam și noi motorul.