Povestile unui sofer de Bolt

Ploua mărunt. Tesla verde era conectată, iar indicatorul pulsa liniștit în noapte. El stătea cu gluga trasă, sprijinit de portieră. Culorile hanoracului păreau șterse sub lumina rece.

— 25 de minute și pleci, îi spun. Eu mai am aproape o oră.

— Altă tehnologie, zâmbește scurt. Avantaj eu.

Se uită la mașină, apoi la asfaltul ud.

— Ai muncit mult pentru ea? întreb.

— Un an am plătit chirie cât rata la Tesla. La un moment dat mi-am zis: ori plătesc pentru mine, ori pentru alții.

Tesla nu era doar un obiect — era dovada că poate reuși. O cumpărase după o perioadă grea, ca pe o promisiune făcută sieși. Verdele intens fusese alegerea lui, un refuz al vieții în gri.

Dau din cap.

— Și merge?

— Merge… dar nu e simplu.

Pauză. Ploaia acoperă liniștea.

— Fac ture de noapte. Aeroport, mai ales. Ziua nu suport. Bară la bară, nervi…

— Și familia?

— Dorm când ei sunt treji, sunt treaz când ei dorm. Dar altfel nu țin bugetul pe linia de plutire.

Privesc indicatorul care clipește verde.

— Măcar știi că e a ta, îi spun.

— Da, răspunde încet. Asta face diferența.

Tesla bipăie scurt. Încărcată.

— Baftă, îmi spune. Și răbdare.

Pleacă liniștit în ploaie. Eu rămân, privind cum bateria mea urcă mult mai încet.

Lecția: uneori nu tehnologia face diferența, ci momentul în care alegi să fii proprietar — nu chiriaș — în propria ta poveste.