Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau pe Mihai, editor. Geantă subțire, privire atentă, ca și cum ar sublinia aerul.
— „Toată ziua tai texte,” spune. „Azi vreau să ajung întreg.”
Îmi corectează gramatica aproape reflex.
— „Nu se spune «am frânat brusc». Se spune «am frânat». Brusc e deja în verb.”
Dăm într-o groapă. Îi sare telefonul de pe scaun.
Se uită la el, îl așază la loc.
— „Virgulă lipsă,” murmură.
Pe drum îmi povestește cum scoate adjective inutile, cum taie repetiții, cum caută ritmul frazei perfecte.
Îl întreb dacă a reușit vreodată să editeze un text fără să mai găsească nimic de schimbat.
Zâmbește obosit.
— „Doar pe cele pe care nu le-am citit.”
Ajungem.
— „Ce editați azi?” îl întreb.
Își pune mâna pe clanță.
— „Viața. Și nu-mi iese.”
Coboară.
Lecția: nimic nu e perfect, nici măcar corectura.