Povestile unui sofer de Bolt

Urcă și închide portiera ca și cum ar închide un Excel.
Sec. Precis. Fără ezitare.
Costum bleumarin. Mapă pe genunchi. Telefonul deja deschis.
Niciun „bună ziua”. Doar o verificare rapidă a traseului, ca și cum ar valida o formulă.
Pornesc.
Primele cinci minute sunt tăcere contabilă.
Doar semafoare, motor, respirație controlată.
Apoi, fără să mă privească:
– „Știți ce nu se închide niciodată la final de an? Regretele.”
Îmi vine să întreb dacă e o glumă. Nu pare.
– „Pot să împart cheltuieli, să amortizez pierderi, să justific aproape orice. Dacă vreau, pot face o companie să pară sănătoasă pe hârtie.”
Se uită pe geam.
– „Doar viața nu o pot încadra la costuri deductibile.”
Semafor roșu.
Mă uit în oglindă. Fața ei e calmă. Prea calmă.
Îmi dau seama că nu vorbește cu mine.
Vorbește cu cineva care nu e în mașină.
Scoate telefonul. Deschide o conversație. O citesc invers în oglindă, fragmentat.
„-Nu e momentul.”
„-E complicat.”
„-Mai bine așa.”
Șterge tot.
„-Unele investiții sunt prea riscante”, spune, aproape șoptit.
Accelerez ușor. Traficul curge greu.
Mă gândesc la investițiile mele. Motorină. Rate. Timp.
– „Știți care e problema?” continuă ea.
– „Că la muncă îți închizi anul cu profit sau pierdere. În viață… doar aduni.”
Tăcere din nou.
Pentru prima dată azi nu mă mai gândesc la rating.
Nici la tarif dinamic.
Nici la câte curse mai trebuie să fac.
Mă gândesc la ce am lăsat eu „în afara bilanțului”.
Ajungem.
Totalul cursei: 27,40 lei.
Îmi întinde telefonul pentru confirmare.
Bacșiș: 2,60 lei.
Exact rotunjit la 30.
Ordine până la ultimul leu.
Coboară fără să mai spună nimic.
Portiera se închide la fel de precis cum s-a închis la început.
Rămân câteva secunde pe loc.
Aplicația îmi arată suma zilei.
Arată bine. Aproape echilibrat.
Dar pentru prima dată mă întreb:
Ce anume țin eu în evidență greșită?
Pornesc motorul.
Ziua lungă continuă.
Lecția ei rămâne în mașină: Nu tot ce poate fi calculat merită păstrat.