Povestile unui sofer de Bolt

Duminică. Opt dimineața. Zona Unirii.
Îl văd din oglindă înainte să urce. Hanorac gri, ochi roșii, mers încet. Genul de om care nu mai merge, doar se deplasează din inerție.
Se așază în spate și spune scurt adresa. Doi kilometri. Atât.
Cursa aia pe care aplicația aproape că ți-o dă din milă.
„Noapte lungă?” întreb.
„Da. La sală de pariuri.”
Tac. Nu pare chef de conversație.
Își sprijină capul de geam și închide ochii. Nu doarme, doar își odihnește pleoapele.
Mă gândesc la el. Treizeci de ani, poate nici atât. La opt dimineața alții ies la alergat. El iese dintr-o noapte în care a văzut oameni pierzând bani, nervi, speranțe.
La un semafor își deschide ochii brusc.
„Știți ce e amuzant?” spune fără să mă privească.
„Eu lucrez printre oameni care mizează pe noroc. Eu nu cred în el.”
Îl privesc în oglindă. Nu zâmbește.
„Am crescut în centre de plasament. Acolo înveți repede două lucruri: disciplina și onestitatea. Restul e loterie.”
Ton calm. Fără dramă. Ca și cum ar povesti vremea.
„Dacă minți, te prind. Dacă trișezi, plătești. Dacă nu te ții de cuvânt, nu mai contezi. Simplu.”
În sală, spune, vede zilnic oameni convinși că pot păcăli sistemul. Că „de data asta sigur iese”.
„Eu nu pariez. Eu muncesc. Știu exact ce primesc pentru ce fac.”
Mai avem un kilometru.
Orașul se luminează încet. El pare și mai obosit în lumina dimineții.
„Vreau doar să dorm,” spune, aproape pentru el. „Și să nu devin ca ei.”
Opresc. Cursa e scurtă. Prea scurtă pentru o viață atât de lungă până aici.
Plătește în aplicație. Îmi lasă bacșiș. Nu mult, dar rotund.
Se uită direct la mine pentru prima dată.
„Mulțumesc. Respect pentru muncă.”
Coboară și pleacă încet, cu umerii drepți.
Obosit, dar drept.
Rămân câteva secunde pe loc.
Unii cresc cu totul împotriva lor.
Alții cresc împotriva trecutului.
Când nu ai avut nimic, principiile devin singura avere pe care nu ți-o poate lua nimeni.