Povestile unui sofer de Bolt

Urcă atent, dar fără ezitare.
Bastonul alb îl pliază dintr-o mișcare sigură, exersată de mii de ori.
Are 32 de ani. Vocea calmă. Clară.
Îmi spune adresa exact, cu reper, intersecție, timp estimat.
„La școala pentru copii cu dizabilități. Sunt profesor de TIC.”
Întorc capul instinctiv spre el. Zâmbește ușor, ca și cum ar fi obișnuit cu pauza asta.
„Orb din adolescență,” adaugă simplu. „Dar nu și scutit de curiozitate.”
Mă ghidează uneori fără să vrea.
„Ați schimbat banda. Se simte altfel asfaltul.”
Are dreptate.
Îl întreb cum predă informatică.
„Cu răbdare. Cu cititoare de ecran. Cu logică. Calculatorul nu are nevoie de ochi, are nevoie de structură.”
Îmi spune că elevii lui cred că e supererou.
„Le spun că nu. Doar am învățat să folosesc alt tip de lumină.”
Tăcere scurtă.
„Știți care e problema oamenilor?”
Așteaptă o secundă.
„Că asociază vederea cu înțelegerea.”
Se oprește la semafor. Își ridică puțin capul.
„E verde acum, nu?”
E verde.
Ajungem la școală. Copiii încă intră, unii ținuți de mână.
El își desface bastonul. Click. Alb pe asfaltul gri.
Înainte să coboare, spune:
„Eu nu văd tabla. Dar văd când un copil începe să creadă că poate.”
Coboară sigur, fără grabă.
Bastonul atinge ritmic trotuarul

Uneori, cei care nu văd lumea sunt cei care îi învață cel mai clar pe alții cum să o înțeleagă.