Povestile unui sofer de Bolt

„Mă duc la el, știi,” începe, mâna strânsă pe geantă. „L-au băgat la Rahova, temporar, până-i judecata. Știu că-o să-i dea rău.”
Își sprijină piciorul mai slab pe podea și oftă.

„Nu am vrut copii… frică mi-a fost că rămân fără tată. Așa că nu…”
Se uită pe geam, la străzi, la oameni care se grăbesc.

„De când eram mici, l-am iubit. Și-l iubesc și-acum. Nu-l părăsesc. Nu pot, săracu’.”
Se oprește scurt, își trage geanta mai aproape.

„Vin aici în fiecare săptămână. Uneori mă simt obosită, speriată… dar trebuie să fiu. Trebuie să știe că nu-l uit. Că eu sunt aici.”
Coboară la poarta pușcăriei. Bastonul atinge asfaltul cu un zgomot ușor.

Se oprește un moment, respiră adânc, apoi intră printre zidurile reci.
Iubirea adevărată nu cere condiții perfecte. Ea cere răbdare, curaj și să fii prezent, chiar și când e greu.