Povestile unui sofer de Bolt

Îl iau de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel. Tocmai ieșise de la o conferință despre inteligență artificială în administrația publică — participanți din România, Moldova și Ucraina. Are badge-ul încă la gât, dar îl ține mai mult în buzunar decât la vedere.
— „Student?” îl întreb.
— „Master. Politici digitale,” răspunde el. „La Chișinău.”
Îmi spune că în Chișinău identitatea digitală e deja ceva normal.
— „Avem EVO eID Moldova. Mulți își rezolvă actele direct din telefon.”
Îi spun, puțin frustrat, că la noi încă se discută mult și se face puțin.
Zâmbește politicos.
— „Știți… noi am fost obligați să ne mișcăm repede.”
Îmi povestește că bunica lui încă păstrează toate documentele într-o pungă de plastic într-un dulap vechi.
— „Când i-am arătat prima dată identitatea digitală, a zis că nu poate avea încredere într-un act care nu face zgomot când îl pui pe masă.”
Râdem.
Apoi devine mai serios.
— „Dar pentru mine contează altceva. Tata a lucrat ani întregi în construcții în Italia. Stătea la cozi cu orele pentru orice hârtie. Eu vreau să ajung să fac sisteme în care oamenii ca el să nu mai piardă zile din viață pentru o ștampilă.”
Pe geam trece Bucureștiul grăbit, cu aceleași claxoane și aceleași intersecții blocate.
Când coboară, îmi spune:
— „Tehnologia bună nu e despre aplicații. E despre timpul pe care îl dai înapoi oamenilor.”
Uneori progresul nu vine de la cei mari, ci de la cei care au avut cel mai mult de recuperat.