Povestile unui sofer de Bolt

O iau dintr-un cartier liniștit, la marginea orașului. În mașină urcă ea și cei doi copii. Băiatul mai mic stă lipit de ea, fetița privește pe geam, tăcută.
„La clinică, vă rog… are tratament azi,” spune, mângâindu-i părul băiatului.
Vorbește româna rar, atent, cu accent. Îmi spune că e din Ucraina. Soțul ei a murit pe front, în primul an de război. De atunci, totul s-a schimbat.
„Nu m-am gândit niciodată că o să plec de acasă… dar n-am avut de ales,” spune încet. „Copiii trebuie să fie în siguranță.”
Îmi povestește că românii au ajutat-o mult. Oameni care i-au oferit haine, mâncare, o cameră unde să stea. „Sunt recunoscătoare. Mult. Fără ajutor… nu știu.”
Se uită la copii și zâmbește slab. Dar în ochii ei e oboseală.
„Mi-e frică pentru viitor. Nu știu ce va fi. Aștept să se termine războiul… să mergem acasă. Acolo e casa noastră. Acolo e… el.”
Pentru o clipă tace.
„Dar nu știu dacă va mai fi la fel vreodată,” adaugă. „Încerc să fiu tare pentru ei. În fiecare zi.”
Ajungem la clinică. Îl ia pe băiat de mână, fetița se ține de haina ei. Înainte să coboare, spune simplu:
„Mulțumesc că ne duceți.”
Coboară cu pași grăbiți, dar hotărâți.
Uneori curajul nu înseamnă optimism. Înseamnă să mergi mai departe chiar și când nu mai crezi că lucrurile vor fi bine.