Povestile unui sofer de Bolt

Uniformă simplă, ghiozdan subțire și o mapă plină de foi. Pare genul de elev care merge mereu cu un plan clar în cap. Îl iau din fața unui liceu privat.
Pe drum deschide mapa și se uită peste niște notițe scrise în două alfabete.
— „Arabă?” îl întreb.
Ridică privirea și zâmbește.
— „Da. Încerc să învăț și dialectele.”
Are 17 ani, e în clasa a 11-a și vorbește surprinzător de serios pentru vârsta lui. Îmi spune că are dublă cetățenie: română și arabă. Mama e româncă, tatăl dintr-o familie arabă stabilită de mult timp în Europa.
— „Eu vreau să ajung ambasadorul României într-o țară arabă.”
Spune asta fără ezitare, de parcă ar spune ce autobuz ia până acasă.
Îl întreb de unde ideea.
Se uită puțin pe geam înainte să răspundă.
— „Bunicul meu.”
Îmi povestește că bunicul lui a fost diplomat și a lucrat ani de zile în zona Golfului. În copilărie îi arăta fotografii cu clădiri moderne din deșert, recepții oficiale și oameni îmbrăcați în costume elegante sau în haine tradiționale.
— „Pentru mine părea o lume… importantă.”
Când bunicul a murit, i-a lăsat câteva cărți de relații internaționale și un stilou vechi.
— „Mi-a spus odată că diplomația înseamnă să înțelegi două lumi și să le faci să vorbească una cu alta.”
— „În Emirate se vorbește puțin altfel decât în Levant sau în Egipt. Dacă vrei să fii diplomat bun, trebuie să înțelegi oamenii cum vorbesc cu adevărat.”
Îmi spune asta cu entuziasmul unui elev care deja își vede drumul.
Când ajungem la destinație, își strânge mapa și înainte să coboare spune:
— „Vreau ca într-o zi bunicul meu să fie mândru de mine.”
Apoi zâmbește puțin, ca și cum și-ar corecta singur gândul.
— „Sau… măcar să fi fost.”

Visurile mari nu pornesc întotdeauna din ambiție, ci din dorința de a continua povestea cuiva care a crezut în tine.