Sociologul care a studiat claxoanele

Client din Berceni. Serios, cu un carnețel mic și pix.

— „În Centru, dar pe traseu lung.”

— „Traseu lung?”

— „Culeg date.”

Nu părea glumă.

La primul claxon, ridică privirea și notează.

— „Asta e agresivitate pasivă.”

Al doilea, mai prelung.

— „Disperare combinată cu neputință.”

Un șofer ne taie fața și ne înjură. Sociologul aproape radiază.

— „Extraordinar. Conflict urban spontan. Aur pur.”

La semafor, coboară geamul și îl întreabă pe șoferul din dreapta:

— „De ce claxonați?”

Omul ridică din umeri:

— „Că pot.”

Sociologul notează încântat.

— „Manifestare a puterii fără consecință.”

Pe bulevard, un cor de claxoane izbucnește simultan. Se uită la mine:

— „Vedeți? Orașul nu comunică. Urlă.”

Ajungem în Centru. Își închide carnețelul cu satisfacția unui arheolog care a găsit un sit intact.

— „Bucureștiul e o simfonie fără dirijor.”

Coboară. Rămân câteva secunde în liniște. Apoi, inevitabil, cineva claxonează în spatele meu.

Lecția: Unele studii nu se fac în bibliotecă. Se fac cu geamul deschis și nervii la vedere

Leave a comment