Povestile unui sofer de Bolt

Are în jur de 50 de ani și un aer calm, ordonat, de om obișnuit să lucreze cu cifre.
Îmi spune că lucrează de mulți ani la o bancă.
— „Merg des prin Europa,” spune zâmbind. „La prietene.”
Îmi povestește că multe dintre prietenele ei au plecat din România. Unele cu soții, altele singure. S-au stabilit prin diferite țări.
— „Dar ne vedem. Eu mă duc la ele.”
Îi place în mod special în Italia. Mai ales într-un loc liniștit, pe malul unui lac.
— „Acolo locuiește una dintre prietenele mele cele mai bune.”
Râde când îmi spune cum s-au cunoscut ea și soțul prietenei.
— „S-au întâlnit într-un avion, într-un zbor lung. Ea nu era sigură că vrea să-i dea o șansă.”
Ea a fost cea care a încurajat-o.
— „I-am spus: dacă nu încerci, n-ai de unde să știi.”
Acum sunt căsătoriți și trăiesc pe malul lacului italian pe care îl iubește și ea.
— „De fiecare dată când merg acolo, mă simt ca într-o vacanță lungă.”
Apoi adaugă, mai încet:
— „Dar eu am rămas aici.”
S-a căsătorit tânără, cu bărbatul pe care îl iubește și astăzi.
— „Nu ne-am gândit niciodată serios să plecăm.”
Au construit totul în România: casă, familie, viață.
Uneori, spune ea, mai apar întrebări.
— „Te mai gândești… cum ar fi fost dacă plecai.”
Dar gândul nu stă mult.
— „Când mă uit la ce avem aici, îmi trece.”
În glasul ei nu e regret. Doar liniștea unei alegeri asumate.
Înainte să coboare, îmi spune:
— „E frumos să vezi lumea.”
Apoi zâmbește.
— „Dar și mai frumos e să știi unde te întorci.”
Cea mai curajoasă alegere nu este întotdeauna să pleci, ci să rămâi și să construiești acolo unde ți-e inima.

>>> Mai multe povești…