Aproape de apus. Are aparatul foto agățat de gât și îl ține cu ambele mâini, ca și cum ar ține un argument într-o discuție importantă.
Se uită pe geam, la clădirile din jur, de parcă ar calcula ceva invizibil.
— „Mergem unde cade lumina bine.”
Nu pare grăbit. Îi urmărește liniștit traseul printre blocuri, parcă fiecare intersecție ar putea deveni o fotografie. Îmi spune că lucrează ca fotograf liber-profesionist, mai mult pentru reviste mici și proiecte personale.
— „Bucureștiul nu e orașul ăla clasic frumos… dar are momente.”
Oprim lângă un bloc banal, gri, din anii ’80. În geamurile unui magazin de la parter se reflectă cerul portocaliu. Scoate aparatul și face câteva cadre rapide.
— „Vezi? Totul e unghi.”
Îl întreb dacă orașul e fotogenic.
Se gândește o clipă.
— „E. Doar că trebuie să-l privești fără prejudecată. Lumea se uită și vede doar beton.”
Pe drum îmi povestește că a început să fotografieze după ce tatăl lui a murit acum câțiva ani. Tatăl fusese electrician și îl lua uneori cu el pe șantiere.
— „Avea un aparat vechi pe film… Practica fotografia duminica. După ce s-a dus, l-am găsit într-un sertar. Atunci m-am apucat serios.”
Vocea îi devine puțin mai joasă.
— „Cred că încerc să văd lucrurile cum le vedea el.”
Un nor trece peste soare și lumina se schimbă brusc. Cerul devine mai rece, umbrele mai adânci. Ridică aparatul din nou.
— „Perfect. Contrast.”
Face câteva fotografii lungi, apoi rămâne câteva secunde tăcut, privind strada ca și cum ar asculta ceva.
Când ajungem la destinație, înainte să coboare, își pune aparatul la loc pe piept și spune aproape ca pentru el:
— „Realitatea nu e urâtă. Doar neîncadrată.”
Apoi coboară și dispare după colț, urmărind ultima lumină a serii.
Lumea nu e mai urâtă decât înainte, doar mai puțin privită cu atenție. Dacă schimbi perspectiva, chiar și banalul devine spectaculos.
Leave a Reply