Colivia de aur

Urcă sigură. Desprinsă parcă de pe o copertă.
Spune adresa din Pipera ca pe un loc care i se cuvine.
Pe drum, telefonul îi vibrează.
Se uită. Nu răspunde.
— E la familie.
Spune asta fără să fie întrebată.
Pauză.
— Mereu e la familie ziua. Sau la Parlament.
Își sprijină capul de geam.
— Seara e… altfel.
Nu spune „cu mine”.
Dar rămâne în aer.
Se vede că a învățat regulile.
Orele. Spațiile. Liniile pe care nu le treci.
— Am stat la cămin, spune după un timp.
— Eram nimeni. El m-a văzut.
Pauză.
— Sau așa am crezut.
Își trece mâna peste buze.
Prea perfect conturate.
— Acum am tot.
Se uită în față.
— Casă. Haine. Liniște.
Pauză.
— Nu mai e frig.
Dar nu sună ca o victorie.
— Și nu pleacă? întreb.
Dă din cap.
— Nu.
Fără surpriză.
— Nici nu trebuie.
Se uită pe geam, la clădiri identice.
— Eu am ales.
Pauză lungă.
— Cred.
Se uită în jurul mașinii, fără să vadă.
— Acum sunt între două vieți.
Telefonul se aprinde din nou.
Îl întoarce cu fața în jos.
— Nu divorțează.
Pauză.
— Nici nu am crezut vreodată că o va face.
Nu e tristețe în voce. E acceptare.
— Nu pentru asta sunt aici.
Dar propoziția cade greu.
— Și atunci pentru ce?
Zâmbește scurt.
— Pentru liniște.
Se uită pe geam, la clădiri perfecte.
— Și pentru că știu cum e fără.
Ajungem. Bariera se ridică imediat.
— Aici e simplu, spune.
Pauză.
— Înăuntru, nu trebuie să explic nimic.
Nu spune cui.
Coboară.
Rămâne o clipă pe loc. Ca și cum ar verifica dacă cineva o vede.
Nu o vede nimeni. Intră.

Diferența dintre iubire și conveniență se simte doar când e prea târziu.
Unele alegeri nu se fac din speranță. Se fac din frica de a nu te întoarce unde ai suferit.

>> Mai multe povești