Drumul care începe după oprire

Urcă greu. Nu se grăbește. Nici nu mai are unde.
Bastonul intră primul în mașină. Apoi el.
— La clinică.
Spune adresa clar.
E obișnuit cu drumurile. A făcut asta o viață întreagă. Doar că de pe alt scaun.
Stă drept, dar corpul nu-l mai ascultă complet. Partea dreaptă întârzie puțin. Nu mult. Doar cât să se vadă.
— Am fost taximetrist.
Nu e laudă. E identitate.
— 30 de ani.
Se uită în față, ca și cum ar vedea trasee pe care nu le mai poate face.
— M-am trezit într-o dimineață…
Se oprește.
— Am vrut să cobor din pat.
Își mută bastonul ușor.
— Și n-am mai coborât. Am căzut.
Nu dramatizează.
— Piciorul drept nu era acolo.
Se uită la el, ca la ceva care l-a trădat.
— Fiul meu a chemat salvarea.
Vocea i se înmoaie puțin.
— Eu credeam că am dormit prost.
Un zâmbet scurt.
— Dormisem… altceva.
Nu spune „AVC”.
Dar e acolo, între cuvinte.
— Opt luni.
Atât spune despre timp.
— Merg la recuperare.
Pauză.
— Zic că șansele sunt mici.
Se uită pe geam.
— Eu nu cred în procente.
Își bate ușor bastonul de podea.
— Cred în zile.
Tăcere.
— Azi pot să urc singur în mașină.
Pauză.
— Acum opt luni nu puteam să stau în picioare.
Nu e mândrie. E inventar.
— Taxi nu mai pot.
Spune asta simplu.
— Încerc să ies la pensie mai devreme.
Se uită înainte.
— Nu pentru că vreau. Pentru că nu mai am cum.
Ajungem. Nu se grăbește să coboare. Își pregătește mișcările.
Ca un om care știe că fiecare contează.
Deschide ușa. Se ridică. Se sprijină. Și pentru o secundă pare că o să cadă. Dar nu cade.
Se ține.
— Mulțumesc.
Coboară. Merge încet spre intrare.
Nu ca înainte.Dar merge.
Uneori nu mai poți merge ca înainte. Dar faptul că mergi încă schimbă totul. Încet nu înseamnă terminat.