Lucrurile care cedează pe tăcute. Prețul ignoranței noastre.

Urcă cu mâinile crăpate. Miros de metal și apă.
Se așează greu, dar nu obosit.
Ca un om care e obișnuit cu greutatea.
Se uită la oraș ca la ceva ce cunoaște pe dinăuntru.
— Orașul ăsta stă pe țevi vechi.
O spune ca pe un fapt.
— Ca oamenii.
Pauză.
— Nu vezi nimic… până cedează.
Se uită pe geam.
— Toată lumea repară când curge.
Ridică din umeri.
— Dar problema începe înainte.
Semafor. Stăm.
— Știi care e diferența între o scurgere și o explozie?
Nu așteaptă răspuns.
— Timpul în care alegi să nu faci nimic.
Tăcere.
— O picătură nu sperie pe nimeni.
Pauză.
— Dar nu se oprește.
Își freacă mâinile.
— Presiunea nu dispare.
Se uită în față.
— Se adună.
Semaforul se face verde.
— Și când cedează…
Nu termină.
Dar se aude în felul în care spune.
— Nu mai repari.
Pauză.
— Doar schimbi.
Ajungem. Deschide ușa.
— La țevi e simplu.
Se uită spre mine.
— La oameni… nu prea.
Coboară. Rămâne mirosul de apă și metal.
Dacă ignori prea mult timp ce picură, vei ajunge să repari ce explodează.