Nu toate întoarcerile sunt înapoi.

Se urcă încet. Geantă mică, uzată.
— Doamne ajută.
— Doamne ajută, părinte.

Pornesc  spre Municipal.
Se uită lung la trafic.
Claxoane, grabă.
— După douăzeci de ani…
nu mai știu orașul ăsta.
— V-ați mutat de curând?
— M-am întors.
Pauză.
— Fiica mea e aici. Cu doi copii. Dă din cap, scurt.
— Ginerele… a plecat anul trecut.
Nu mai spune nimic o clipă.
— Și am venit.
— Să o ajutați.
— Da.
Se uită la mâini.
— Dimineața îi duc la școală.
Pe cel mic îl mai țin de mână.
Un zâmbet abia schițat.
— Seara îi aștept. Nu credeam că o să o iau de la capăt.
— E greu?
Se uită din nou la stradă.
— Nu e greu. E… altfel.
Mașina se oprește la semafor.
— La mine în sat, oamenii veneau la mine pentru răspunsuri.
— Aici…
Se uită în gol o secundă.
— trebuie să le dau liniște.
— Cui?
— Lor. Și ei mie.
Aproape de spital:
— Merg la un preot.
E internat.
Dă din cap, ca o datorie simplă.
— Dar graba nu e pentru el.
— Pentru cine?
— Pentru acasă.
Oprim. Coboară.
Se grăbește ușor, ca un om care știe că cineva îl așteaptă.
Nu toate întoarcerile sunt înapoi.
Unele te duc exact unde trebuie să fii.
Și, uneori, cea mai importantă misiune nu e pentru lume ori pentru tine.
E pentru cei care au rămas fără nimeni.