Băiatul care se miră de lume

Îi iau dimineața. O mamă și un băiat de vreo 12 ani.
Băiatul stă pe bancheta din spate lângă ea și se uită pe geam ca și cum ar vedea orașul pentru prima dată.
După câteva minute, băiatul spune brusc:
— „Soare!”
Se uită uimit la lumina care cade pe clădiri.
Mama zâmbește stânjenită.
— „Scuzați-l… are unele probleme.”
Apoi, după un alt minut, el spune din nou:
— „Vânt.”
Își pune mâna pe geam, ca și cum ar putea simți aerul de afară.
La un semafor roșu, exclamă fericit:
— „Roșu!”
Mama își cere iar scuze.
Îmi spune încet că băiatul are întârziere mentală. Deși are 12 ani, vârsta lui psihologică e undeva sub cinci.
— „Vorbește puțin… dar se bucură de lucruri simple.”
Merge cu el la terapie aproape zilnic, de ani de zile.
— „Sperăm să mai facă câte un pas mic.”
Nu spune asta cu disperare, ci cu o răbdare pe care doar părinții o pot avea.
În oglinda retrovizoare îl văd pe băiat uitându-se fascinat la o frunză care se mișcă în vânt.
— „Copac!”
O spune ca pe o descoperire.
Mama îl mângâie pe cap.
În vocea ei nu e rușine. Doar oboseală… și multă dragoste.
Ajungem la centru. Ea îl ia de mână și coboară încet.
Înainte să închidă ușa, îmi spune:
— „Nu e ușor… dar e băiatul meu.”
Băiatul se uită încă o dată spre cer.
— „Soare.”
Și zâmbește.
Uneori dragostea înseamnă să repeți același drum, în fiecare zi, fără să renunți niciodată.

>> Mai multe povești