Pașii pe care vrea să-i facă singur

El, sprijinit într-un baston. Ea, atentă la fiecare mișcare.
— „La Elias, vă rog.”
Pe drum nu vorbesc mult. Ea îl mai întreabă din când în când dacă e bine. El răspunde scurt, ușor iritat.
Îl întreb:
— „Mergeți la control?”
— „Da. După operație.”
Ea intervine:
— „A avut o tumoră pe creier, anul trecut.”
El oftează.
— „Sunt bine.”
Ajungem la spital.
Ea insistă:
— „Vă rog să intrați în curte, să-l lăsăm cât mai aproape.”
Intrăm pe o alee îngustă, plină de mașini. În față, o dubă blocată. Nu prea e loc.
— „Hai că merg pe jos,” spune el.
— „Nu, mai încercați puțin,” zice ea, tensionată.
Îl întreb:
— „Mai sunt câțiva pași, vă descurcați?”
Se uită la mine în oglindă:
— „Mă descurc.”
Apoi, după o pauză scurtă, spune încet:
— „Ei îi e frică…”
Se uită în jos.
— „Să nu mă piardă.”
Nu mai spune nimic.
Deschide ușa și coboară, fără să mai aștepte. Se sprijină în baston și pornește încet.
Ea rămâne o clipă, apoi coboară repede după el.
Nu-l mai contrazice. Doar merge lângă el, atentă. Un pas în urmă. Mereu aproape.
Deseori, în spatele grijii apăsătoare nu e controlul, ci frica de a rămâne singur.

>> Mai multe povești