Urcă împreună, continuând o discuție începută înainte de mașină. Parte dintr-un grup de socializare. În drum spre Băneasa Mall, aveau de văzut un film.
Râd. Se așază.
— Al meu nu mai iese din cameră.
— A mea iese… dar nu mai vorbește.
— Au 16.
Pauză scurtă.
— Tu?
Se uită pe geam.
— Al meu are 22.
— Aoleu…
Zâmbește ușor.
— Vrea să se mute cu ea.
— De când sunt împreună?
— De când ea avea 16.
O privire între ele.
— Și?
— M-am speriat atunci.
Pauză.
— După… mi-a plăcut.
— Ei?
Dă din cap.
— Mult.
Liniște scurtă.
— Și acum?
Respiră adânc.
— Acum… pleacă.
Celelalte nu spun nimic.
— Și cum e?
Se gândește.
— E bine.
Pauză.
— Cred.
Se uită în continuare pe geam.
— Nu mai e al meu.
Una dintre ele, încet:
— N-a mai fost de ceva timp.
Dă din cap.
— Știu.
Un semafor. Mașina se oprește.
— Doar că acum… e oficial.
Tăcere.
Apoi, cealaltă:
— Și noi am plecat.
— Da.
Un zâmbet scurt.
— Dar nu așa.
Nu explică. Celelalte înțeleg.
Nu momentul plecării doare cel mai tare, ci faptul că nu mai ai niciun cuvânt în decizie.
Leave a Reply