Traficul stă.
— Avem o tipă în alt grup… e personaj.
— În ce sens?
— Se îmbracă tematic. La orice ieșire.
— Adică?
— La Cravata galbenă… galben din cap până-n picioare.
Râd.
— Și… de ce?
Ridică din umeri.
— Nu știu. Poate vrea să iasă în evidență.
— Sau să demonstreze ceva, zice una.
— Ce să demonstreze?
Pauză.
— Că poate.
Se uită una la alta.
— Sau că nu-i pasă, spune cealaltă.
— Ba tocmai că îi pasă, altfel n-ar face efortul ăsta.
Tăcere scurtă.
— Și arăta bine?
— Da.
Fără ezitare.
— În Spania, rochie cu portocale. Pălărie.
— Eu n-aș avea curaj.
— Eu n-aș avea… pe ce să le pun, spune cealaltă, mai încet.
Se face liniște.
— Eu n-am timp nici de unghii.
Se uită la mâini.
— Poate are prea mult timp liber, spune una.
— Nu cred.
— Atunci?
Pauză.
— Poate și-l ia.
Celelalte nu răspund imediat.
— Ai întrebat-o?
— Da.
— Și?
— A zis că se simte bine.
Tăcere.
— Atât?
— Atât.
Mașina înaintează câțiva metri.
— Simplu pentru ea, zice una.
— Greu pentru noi, zice alta.
Nu se contrazic.
Uneori nu înțelegem un om nu pentru că e complicat, ci pentru că noi ne-am obișnuit să fim limitați.
Leave a Reply