Traficul se leagă. Mașina merge constant.
— Tu cum ai ajuns în grup? întreabă una.
Cea cu băiatul de 22 se gândește puțin.
— După divorț.
Simplu.
— Era liniște acasă.
Pauză.
— Prea multă.
Se uită pe geam.
— Și acum?
— Acum… nu mai e chiar așa.
Nu zâmbește. Dar nici nu mai e gol.
— Eu pentru aer, spune a doua.
— Aer?
— Da.
Își sprijină capul de scaun.
— Doi copii, soț, job…
Ridică din umeri.
— E mult.
Pauză.
— Aici… nu e nimic din toate astea.
Celelalte dau din cap.
— Eu n-am avut nevoie de grup, spune a treia.
Se uită înainte, calm.
— Mergeam singură la teatru.
— Și?
— Și era bine.
Pauză.
— Dar la un moment dat… nu mai voiam doar să văd.
Se întoarce ușor spre ele.
— Voiam să spun cuiva după.
Liniște scurtă.
— Și acum sunt oameni noi tot timpul, spune una.
— Da.
— Nu e ciudat?
— Ba da.
Pauză.
— Dar e și bine.
— De ce?
— Pentru că nu trebuie să explici cine ai fost.
Se uită în față.
— Doar cine ești acum.
Celelalte tac.
Mașina înaintează.
— Cred că de asta venim, spune încet cea cu băiatul.
— Pentru ce?
— Pentru pauza aia dintre vieți.
Nu mai adaugă nimic.
Uneori nu cauți oameni noi. Cauți un loc în care să nu mai fi singur cu tine.
Leave a Reply