Urcă cu vioara în brațe, strâns.
Nu o lasă jos nici când se așază.
Parcă nu are voie.
Parcă, dacă o scapă, pierde mai mult decât un obiect.
Mergem spre liceul Dinu Lipatti.
Nu vorbește. Se vede că vine dintr-un loc unde trebuie să fii atent.
La cum stai. La cum vorbești. La cum ești văzut.
Șase ore de repetiții îl așteaptă.
Nu pare mult pentru el. Pare normal.
Îmi spune, după un timp, cântă de la șase ani.
Apoi, mai târziu, apare bunicul.
Nu ca poveste. Ca prezență.
Cânta la vioară. La nunți. La oameni care plăteau în bani puțini și aplauze multe.
— Acolo am auzit prima dată.
Vocea i se schimbă puțin.
Nu e nostalgie. E rădăcină.
Apoi, mai jos: că nu toți profesorii îl ascultă. Nu cu urechea.
Cu altceva. Nu explică.
Nu trebuie. Se simte în pauza de după.
— Notele vin… cum vin. Și nici culoarea pielii nu prea ajută…
Ridică ușor din umeri.
E un gest învățat.
Să nu arăți cât contează.
Se uită la vioară.
— Dar când cânt…
Se oprește.
Respiră.
— Atunci nu mai sunt eu ăla pe care îl văd ei.
Tăcere.
— Sunt doar sunetul.
Mașina încetinește.
Își ține vioara și mai strâns.
Ca pe o dovadă. Ca pe o apărare.
Ajungem. Nu se grăbește.
Coboară drept. Înăuntru o să fie judecat.
Afară… a fost deja.
Dar când intră, pare că duce cu el ceva ce nu poate fi notat.
Când lumea te vede greșit, singurul loc unde poți fi corect este în ceea ce faci.
Leave a Reply