Urcă și se lasă pe spate.
Își scoate elasticul din păr și îl prinde din nou, mecanic.
— Urgențe. Toată noaptea.
Nu așteaptă întrebare.
— Știi cum e… nu apuci să te așezi bine că începe.
Zâmbește scurt, fără bucurie.
— Azi-noapte… A murit un băiat.
Pauză.
— 19 ani. Accident.
Inspiră adânc.
— L-au adus… dar era deja prea târziu. Noi tot încercăm, că asta facem…
Își freacă fruntea.
— Și mama lui… era acolo.
Se uită pe geam.
— Se uita la mine de parcă eu decideam.
Pauză.
— Nu știi unde să te uiți în momentele alea. La ea? La copil? La aparate?
Dă din cap ușor.
— Spui niște cuvinte… dar nici tu nu le auzi.
Telefonul vibrează.
Se uită.
Fața i se schimbă.
— E băiatul meu.
Zâmbește, de data asta mai real.
— Tot 19.
Îl lasă să sune.
— Mă sună în fiecare dimineață când știe că ies din gardă. Să vadă dacă sunt ok.
Se uită în față.
Un zâmbet obosit.
— La spital nu ai timp să simți.
Își mișcă mâinile încet.
— Dar când pleci…
Se oprește.
— Îți amintești ce te așteaptă acasă.
Se uită din nou la telefon.
— Și ce ar putea să nu te mai aștepte.
Ajungem. Nu se grăbește.
— O să-l sun acum.
Spune asta mai mult pentru ea.
Își ia halatul. Coboară.
Se oprește o clipă lângă mașină.
Se uită la ecran. Apasă. Apoi intră.
Nu duci oboseala acasă. Duci ce n-ai avut timp să simți.
După ce vezi prea multe, începi să te temi pentru ce iubești.
Leave a Reply