Se urcă și închide ușa mai tare decât trebuie.
— Eu nu am timp de prostii.
Nu-l întrebase nimeni.
— Muncesc, investesc, cresc.
Vorbește repede, ca și cum ar pierde ceva dacă tace.
— Bravo, zic.
— La vârsta mea…
Pauză.
— Nu oricine ajunge aici.
— Unde?
Mă privește în oglindă.
— Unde nu mai depinzi de nimeni.
Telefonul vibrează.
Se uită. Respinge.
— Vezi? Asta e problema.
Lumea trage de tine.
— Cine?
— Oamenii.
Râde scurt.
— Relații complicate.
Vibrează din nou.
Nu mai respinge imediat.
Ține telefonul în mână.
— N-am timp de din astea.
Nu sună convins.
— Poți să răspunzi, zic. Nu mă deranjează.
— Nu.
Se uită la ecran ca și cum l-ar certa.
— Trebuie să știi când să închizi ușa.
După câteva secunde:
— Sau…
Nu termină. Întoarce telefonul cu fața în jos. Își freacă mâinile.
— Prea complicat.
Nu mai spune nimic tot drumul.
În oglindă nu mai e sigur.
Doar atent. Ca și cum ar aștepta
să nu mai sune.
În oglindă l-am văzut cum crește
când vorbește și cum scade
când trebuie să răspundă.
Ego-ul nu te urcă. Te ține sus
doar cât să nu vezi de unde fugi.
Și, uneori, te costă exact lucrurile
pe care spui că nu le vrei complicate.
Leave a Reply