Femeia care își cere scuze

Se urcă grăbită.
— Scuze…
— Pentru ce?
— Pentru întârziere.
— Nu e nicio problemă.
— Mă grăbesc mereu. Nu vreau să încurc pe nimeni.
— Nu mă încurcați.
Dă din cap.
Nu pare convinsă. După câteva minute:
— Scuze că vorbesc mult.
Nu vorbea mult. Se oprea des, ca și cum aștepta să fie oprită.
— Tata nu suporta gălăgia.
Nu mă uit în spate.
— Spunea că dacă se aude prea mult de la tine, înseamnă că ai greșit ceva.
Pauză.
— Așa că…
Nu termină. Se uită pe geam.
— Scuze.
Trece o intersecție.
— Știți ce e ciudat?
Nu răspund.
— Acum, când nu mai e nimeni să-mi spună, tot nu pot să nu…
Face un gest vag cu mâna.
— Să nu deranjez.
La final:
— Scuze că v-am deranjat.
— Nu m-ați deranjat.
Mâna pe portieră.
— Îmi cer scuze des, nu?
Nu răspund.
— M-am obișnuit.
Coboară.
Închide ușa încet.  Fără zgomot.
Unii oameni nu au fost învățați să fie iubiți.
Au fost învățați să nu deranjeze.
Și cresc crezând că liniștea pe care o lasă în urmă e tot ce pot oferi.

>> Mai multe povești