Urcă dimineața. Trei arheologi.
Se cunosc din facultate.
— La conferință?
— Da.
Cafeaua miroase în mașină. Oboseală și ceva nerăbdare.
— Iar prezentări despre „conservare preventivă”, spune el.
— Adică depozitare, traduce una dintre ele.
Cea de lângă geam zâmbește scurt. Are cearcăne proaspete.
— Am lipsit 13 luni luni. Măcar să văd ceva nou.
— Cum e? întreb.
— Cu copil? Sau cu întorsul?
— Ambele.
Ridică din umeri.
— Cu copilul știi ce ai de făcut. Aici… nu.
— Săpăm, scoatem, etichetăm… și apoi cutii, spune el.
— Rafturi, completează cealaltă.
— Și liniște.
Se uită unii la alții.
— Neoliticul de pe Colentina, zice cea întoarsă. Ai văzut?
— Ce să văd? E sub apă.
Îi privesc în oglindă.
— Lacurile artificiale?
— Da. Lanțul ăla. S-au făcut în anii ’30–’40 și apoi completate. Au înghițit terase întregi.
— Acolo erau așezări, adaugă el.
— Văi, vetre, gropi menajere… tot.
— Și acum?
— Acum sunt nămol și pești, spune cealaltă.
— Și hărți vechi, completează el.
— Și rapoarte scurte. Foarte scurte.
Cea de lângă geam își freacă mâinile.
— Mă scoate din minți că știm unde sunt și nu ajungem la ele.
— Ba ajungem, spune el. Teoretic. Cu proiecte, cu bani, cu timp…
— Deci nu ajungem, încheie ea.
Tăcere.
— De ce v-ați făcut arheologi? întreb.
Râde el.
— Pentru că la 12 ani am găsit un ciob într-o grădină. Bunică-mea a zis „aruncă-l”. N-am putut.
— Și?
— Și n-am mai aruncat nimic de atunci.
— Eu pentru povești, spune a doua. Nu alea mari. Alea mici. Cine a mâncat din vasul ăla, cine a stat pe pragul ăla.
— Și le mai auzi?
— Le prindem… și apoi le punem în cutii.
Se uită spre colega lor.
— Tu?
— Eu… pentru senzația aia când apare conturul. Când din pământ iese o linie și știi că e acolo de mii de ani.
— Și pentru că acum vreau să-i arăt și lui.
— Lui?
— Băiatului.
Telefonul îi vibrează. O poză. Nu răspunde, doar o vede.
— Și o să-i arăți… depozite? întreabă el.
Zâmbește.
— Nu. O să-i arăt locurile. Chiar dacă sunt sub apă.
— Colentina?
— Colentina.
— Cum ar arăta o zi acolo? întreb.
Se animă.
— Nivel scăzut al apei, spune el.
— Secțiuni înguste, completează cealaltă.
— Strat după strat, spune ea.
— Lemn, dacă avem noroc.
— Oase.
— Semințe carbonizate.
— Și liniștea aia când înțelegi ceva mic, dar clar.
Pauză.
— Și după?
— După… fișe, fotografii, depozit.
Se lasă pe spate.
— Asta e frustrarea, spune el. Nu că nu descoperim. Că nu apucăm să întrebăm suficient.
— Și că întrebările stau pe rafturi, adaugă cealaltă.
Ajungem.
Nu coboară imediat.
— Azi ce prezentați? întreb.
— Un studiu despre material neolitic recuperat „anterior”.
— Adică din cutii, zâmbește el.
Cea de lângă geam inspiră adânc.
— Mâine…
— La săpătură? întreabă el.
— Nu. La creșă.
Râd scurt.
— Și totuși, spune ea, o să mergem și la Colentina.
— Când?
— Când scade apa. Sau când crește răbdarea.
Deschid ușile.
— Succes, spun.
— Mulțumim.
Coboară pe rând.
Ea rămâne o clipă în plus.
Se uită spre direcția lacurilor, invizibile de aici.
— Sunt acolo, spune încet.
Apoi coboară.
Uneori munca nu e despre revelații, ci despre a păstra întrebările vii.
Frustrarea nu vine din lipsa descoperirilor, ci din lipsa timpului de a le asculta.
Și totuși, contează acele câteva momente rare când trecutul îți răspunde.
Restul… e răbdare.
Leave a Reply