Povestea cuplului care a așteptat ani pentru două linii

Urcă împreună. Se așează aproape, fără să se uite.
Râd.
— Ți-am zis că o să iasă bine!
— Nu te cred.
Se țin de mână. Strâns.
— Hai să nu spunem nimănui încă.
— De ce?
— Să fie doar al nostru.
Râd din nou.
— Câte teste ai făcut? întreb fără să vreau.
Ea zâmbește.
— Destule cât să nu mai am încredere în ele.
— Și totuși…
— Azi e diferit.
El dă din cap.
— Azi nu mai căutăm linia aia.
— Azi o vedem.
Se uită unul la altul.
Se opresc puțin, ca și cum verifică dacă e real.
— Ții minte prima clinică? spune el.
— Țin minte cum am ieșit de acolo.
— Și a doua.
— Și a treia.
— Și pauza aia…
— Când am zis „gata”.
Se strâng mai tare de mână.
— N-a fost „gata”, spune ea încet.
— A fost doar liniște.
Telefonul ei vibrează. Nu se uită.
— O să sune iar, spune el.
— Știu.
— Mama ta?
— Da.
Zâmbește.
— O să-i spunem?
— Nu azi.
Se uită pe geam.
— Azi vreau să mergem acasă și să…
— Să ce?
Râde.
— Să nu facem nimic.
— Putem?
— Da
— De data asta putem.
El inspiră adânc.
— Mi-e frică.
— Și mie.
Se uită la el.
— Dar e altfel.
— Cum?
— Nu mai e frica aia goală.
Pauză.
— Acum e… plină.
Se lasă pe spate.
— Știi ce e ciudat? spune el.
— Ce?
— Că nu mă mai grăbesc.
— Nici eu.
Se uită din nou la mâinile lor.
— Parcă totul s-a mutat mai încet.
— Sau noi.
Ajungem. Nu coboară imediat.
Ea se oprește o clipă lângă portieră.
Își duce mâna liberă pe burtă, aproape fără să-și dea seama.
— E acolo, spune încet.
El nu răspunde.
Doar o strânge de mână.
Și pleacă împreună.

Speranța nu dispare când spui „gata”. Se ascunde. Se mută în tăceri, în pauze, în zilele în care nu mai aștepți nimic.
Și totuși rămâne acolo, discretă, încăpățânată. Nu în marile planuri, ci în faptul că nu renunți complet.
Iar uneori, exact când nu o mai forțezi, când nu o mai verifici,
când o lași să respire — revine.
Nu mai puternică. Dar suficientă.

>> Mai multe povești