Bucuria care nu mai are unde să ajungă

Urcă singur. Telefonul îi luminează fața.
Zâmbește.
— Am primit primul salariu azi.
— Felicitări.
— Mulțumesc.
Se uită din nou la ecran.
Pauză.
— Nu e mult.
— Dar e primul.
Dă din cap.
— Da.
Își trece degetul peste notificare, dar nu o deschide.
— Am vrut să o sun pe mama.
Pauză.
— Și?
Se oprește puțin.
— Am realizat că nu mai am cum.
Liniște.
Se uită pe geam. Orașul trece pe lângă el fără să-l atingă.
— De cât timp? întreb încet.
— Un an.
Dă din cap.
— Fix un an.
Telefonul încă îi luminează mâna.
— I-am promis că o să mă descurc.
— Și te descurci.
Zâmbește, dar nu complet.
— Aș fi vrut să aud asta de la ea.
Pauză.
— Prima dată când am luat un 10, am sunat-o.
— Prima dată când am intrat la facultate… tot pe ea.
Se oprește.
— Acum… încă mai am reflexul.
Se uită la ecran, apoi îl stinge.
— Dar tot vreau să-i spun.
— Cum?
— Acasă.
Pauză.
— Mă duc diseară.
Se uită în față.
— O să-i spun că nu e mult.
Zâmbește ușor.
— Dar e primul.
Tăcere.
— Și că m-am ținut de promisiune.
Ne apropiem.
— Crezi că contează? întreabă.
— Da.
Dă din cap, ca și cum verifică.
Ajungem.
Nu coboară imediat.
— E ciudat, spune.
— Că unele lucruri importante… nu mai au unde să ajungă.
— Dar le duci totuși.
Deschide ușa.
— O să-i spun.
Coboară.
Rămâne o clipă lângă mașină, uitându-se la telefon.
Apoi îl bagă în buzunar și pleacă.
De data asta, spre casă.

Dorul nu e doar despre trecut.
E despre lucrurile pe care nu mai ai cui să le spui.

Viața nu așteaptă să fie toți acolo
când, în sfârșit, reușești.

>> Mai multe povești