Viața te împrăștie. Sărbătorile te adună.

Îl iau de lângă o piață. Două plase grele, câte una în fiecare mână. Se vede ceapa verde. Și carnea de miel. Le pune cu grijă în portbagaj.

Se așează încet.

— E aglomerat azi, zic.
— E, taică… e Vinerea Mare.

Dă din cap.

— Facem treabă. Vin băieții mei acasa.

— De departe?
— Departe. Unu’ din Italia. Unu’ din Anglia. Vin special.

Se uită în față.

— De când a murit nevasta… au zis că nu lipsesc de Paști. Niciodată.

Dă din cap, hotărât.

— Și vin?
— Vin. Cu copii, cu neveste… gălăgie mare. Facem masă. Eu gătesc. Cum făcea ea… încerc și eu.

Se uită pe geam.

— Nu iese la fel. Dar mănâncă.

Telefonul lui e vechi. Îl scoate, se uită la el, apoi îl bagă la loc.

— Am fost și eu în Italia, zice.
— Cu ăla mic. N-am putut. Nu-i de mine. Altă lume. Mai bine aici.

Pauză.

— Mă mai duc pe la ei, din când în când. Să văd nepoții.

Zâmbește.

— Cresc repede. Și acum vin ei la mine. Tre’ să fie totul gata.

— Ce faceți?
— Miel. Drob.

Se gândește.

— Cozonacul nu îmi iese… iau de la magazin.

Râde încet.

— Important e să fim toți.

— E greu singur? întreb.
Se uită în față.

— E. Da’ te obișnuiești.

Se oprește puțin.

— Nu cu lipsa… cu liniștea.

Tăcere.

Ajungem.

— Duminică… nu mai e liniște.

Zâmbește.

— E bine.

Își ia plasele.

— Sărbători fericite!
— Să fie.

Se oprește o clipă.

— Cât mai apucăm.

Merge încet spre bloc.
Cu plasele grele, dar parcă mai ușor.

Nu rămâi singur când pleacă oamenii. Rămâi singur când nu se mai întoarce nimeni.

Familia nu e despre a fi mereu împreună. E despre a nu renunța unii la alții, chiar și de la distanță.

>> Mai multe povești