Urcă greu. Băiatul cu cârjele, ea atentă la fiecare pas al lui.
— Ai grijă… încet.
Se așază. El își potrivește orteza.
— Te doare?
— Nu.
Pauză.
— A fost fault, spune el.
— Nu vreau să mai joci, răspunde ea imediat.
Tăcere.
— Ba vreau.
Se uită la ea.
— E parte din joc.
Ea dă din cap.
— Putea să fie mai rău.
— Dar n-a fost. Doar o gleznă.
Pauză.
— Vreau să mă întorc. Am meciuri.
— Nu te mai întorci.
Replica cade greu.
Tăcere.
— E bun, spune ea încet. Tocmai de asta mi-e frică.
— De ce?
— Că o să vrei mai mult. Și o să te doară mai mult.
El se uită în față.
— Mă doare și acum. Dar tot vreau. Pentru că îmi place.
Ea nu răspunde.
— Vedem ce zice doctorul.
— Dacă zice că e ok?
— Vedem.
Pauză.
— Dacă zice că nu?
— Atunci nu.
Ne apropiem.
— Știi ce nu-mi place? spune ea. Că nu pot să te protejez de toate.
El o privește.
— Nici nu trebuie. Doar să fii acolo.
Ajungem.
Coboară cu grijă.
— Pot.
Merge mai departe.
Durerea nu e mereu un semn să te oprești. Uneori e parte din drumul pe care ți-l alegi.
Leave a Reply