Le-am luat dimineața, puțin după 10. Spre un restaurant, unde lucrau.
Două fete — 22-23 de ani — genul ăla de oboseală în ochi care nu vine doar din lipsă de somn.
N-au trecut două minute.
— Ai văzut accidentul din Snagov?
— Da… Doamne…
— Ăia doi băieți…
— Da…
Pauză.
— Îi știai, nu?
— Pe unul… dar nu pe șofer. Pe cel din dreapta.
Am trecut de primul semafor.
— Au zis că au rupt copacul…
— Da… și că acul s-a oprit la 140…
Am ridicat ușor sprânceana.
Știam și eu știrea.
Doi tineri de 20 de ani. Noapte. Viteză. Copac. Final.
— 140… a zis una dintre ele încet.
— Dar probabil aveau mai mult înainte…
— Aveau, a răspuns cealaltă.
— Ai văzut clipurile lui?
Tăcere scurtă.
— 300 la oră…
— Și filma… și posta…
Am strâns volanul.
— Și lumea îi dădea like-uri…
Am lăsat liniștea să se așeze.
— Mașina? am întrebat.
— A părinților… cadou…
Am dat din cap.
— Voi ce părere aveți de ei?
S-au uitat în oglindă.
— De părinți… am completat.
— Nu știu… poate nu s-au gândit…
— Sau poate s-au gândit… dar prea târziu…
Semafor roșu.
— Când vezi că merge cu 300 și postează… nu mai e neștiință… e alegere.
N-au zis nimic.
Verde.
— Știi ce e ciudat? a zis fata care îl cunoștea.
— Ce?
— Că nu părea genul care să moară așa…
Am zâmbit amar.
— Nimeni nu pare.
Am mai mers puțin.
— Acul s-a oprit la 140… am zis. Dar viața lor probabil mergea mult mai repede de atât.
Tăcere.
— Uneori, nu momentul impactului e problema…
— ci tot ce l-a făcut posibil.
Am ajuns la restaurant.
Au coborât încet.
Cea din dreapta s-a întors:
— Crezi că părinții lui se gândesc acum la mașină?
Am clătinat din cap.
— Nu … dar probabil se gândesc la toate momentele în care ar fi putut să spună „nu”.
Au plecat fără să mai spună nimic.
Nu toate accidentele se întâmplă într-o secundă. Unele se construiesc în timp… cu fiecare „lasă că merge și așa”, “ce i se poate întâmpla”, “e mare, poate să își poarte și singură/singur de grijă”.
Uneori, nu intenția greșită distruge vieți… ci lipsa de măsură în lucrurile pe care le oferim.
Leave a Reply