I-am luat de la aeroport.
El — român, genul liniștit.
Ea — blondă, ochi albaștri, accent clar de afară.
— Ai obosit? o întreabă el.
— Puțin… dar sunt bine.
Accent german.
Am plecat.
După câteva minute, ea a început:
— Ți-am zis că prima dată când te-am văzut… am crezut că nu o să vorbești deloc.
El a râs.
— Eram în mașină, nu știam dacă vrei liniște…
— Nu, voiam să vorbești, dar nu știai tu.
Am zâmbit în oglindă.
— Unde v-ați cunoscut? am întrebat.
— În Germania, a zis el.
— Într-o cursă de ride-sharing, a completat ea.
Am ridicat puțin sprâncenele.
— Eu eram studentă… ultimul an…
— Eu eram în vizită la un prieten… și aveam nevoie de o cursă ieftină.
— Și a vorbit până la urmă? am zis.
Ea a râs.
— După 10 minute… da.
— Și după 20, deja nu mai voiam să cobor.
Liniște scurtă.
— Am schimbat numerele…
— Și ne-am mai văzut o dată…
— Și încă o dată…
— Și uite așa… a zis el.
Am intrat pe bulevard.
— Și de ce România? am întrebat.
S-au uitat unul la altul.
— Pentru că aici e mai… liniște, a zis ea căutând cuvântul.
— Mai simplu, a completat el.
— Mai… real.
Am dat din cap.
— Și… rămâneți?
Ea a zâmbit. Și-a dus mâna instinctiv pe burtă.
Atunci am văzut.
— Da… a zis.
— Mai avem câteva luni.
Am tăcut o secundă.
— Felicitări.
— Mulțumim, au zis amândoi.
— Știi ce e amuzant? a zis ea.
— Ce?
— Dacă nu luam cursa aia… nu ne-am fi cunoscut niciodată.
Am zâmbit.
— Sau poate altă cursă… altă zi…
— Nu, a zis ea sigură.
— Aia trebuia să fie.
Am oprit la semafor.
— Unele drumuri nu sunt despre unde mergi… am zis.
— Ci despre pe cine întâlnești.
Au tăcut. Dar nu era liniște.
Era genul ăla de liniște plină.
Am ajuns. Au coborât încet.
El a luat bagajele.
Ea s-a întors spre mine:
— Mulțumim pentru cursă.
Am dat din cap.
— Aveți grijă de voi.
Au plecat împreună. Nu grăbiți. Nu distrași. Siguri.
Unele drumuri sunt scurte. Dar schimbă tot ce urmează.
Uneori, cel mai important lucru dintr-o călătorie nu este destinația, ci omul alături de care o faci.
>> Mai multe povești
Leave a Reply