Am luat-o din Titan, de lângă un bloc. Înainte să urce, s-a uitat la geamul de la etajul 1.
Un bărbat în vârstă:
— Trebuie să iau pastilele?
— Da!
— Și pachetul de la curier?
— Exact!
S-a oprit o clipă.
— Ți-am lăsat scris! i-a spus ea.
A urcat.
— La clinică, vă rog.
După câteva minute:
— 48 de ani de când suntem împreună… mai avem doi până la nunta de aur.
A zâmbit scurt.
— La început… el făcea tot pentru mine.
— Eu eram mai… pierdută. El mă ținea în ordine.
Pauză.
— Încet… s-au inversat lucrurile.
S-a uitat pe geam.
— Nu l-am mai lăsat de mult să se descurce singur.
— De ce? am întrebat.
— Pentru că voiam să-i fie ușor… și fără să-mi dau seama… i-am luat din putere.
Am tăcut.
— I-am lăsat instrucțiuni… pe hârtie.
— Pentru lucruri simple.
Vocea i s-a înmuiat.
— Nu pentru că nu poate… ci pentru că nu mai crede că poate.
Am oprit la semafor.
— Eu am niște crize… epilepsie… dar el se sperie mai tare decât mine.
Pauză.
— Și de fiecare dată când plec… mă gândesc mai mult la el decât la mine.
Am ajuns. A rămas cu mâna pe ușă.
— O să-l sun… să văd dacă a găsit hârtia.
A coborât încet. Înainte să închidă:
— Știți… la început, el avea grijă de mine. Acum… mi-e teamă că nu mai știe să aibă grijă de el.
Iubirea nu înseamnă doar să ai grijă… ci și să lași loc celuilalt să rămână puternic.
Leave a Reply