L-am luat de la o fabrică, la ieșirea din schimbul de noapte. Lumina era gri, din aia care nu e nici zi, nici noapte.
A urcat încet. Mâini groase, crăpate. Miros de ulei și metal.
— Mergem acasă, vă rog.
Am pornit. După câteva minute:
— Mai aveți mult? am întrebat.
— Nu… am terminat. 12 ore.
A oftat ușor.
— Dar mâine?
— Mâine la fel.
Pauză.
— Fiul meu intră acum în tură… tot aici.
M-am uitat în oglindă.
— În același loc?
— Da.
A zâmbit scurt.
— Eu ies… el intră.
Am trecut de un semafor.
— De când lucrează?
— De câteva luni.
— Și cum e pentru dumneavoastră?
S-a uitat pe geam.
— Ciudat… Parcă nu mai plec niciodată de acolo.
Liniște.
— Eu plec acasă… dar știu că el intră pe poartă. În același halat, aceleași utilaje.
A strâns puțin mâinile.
— Am zis că nu o să ajungă ca mine… dar până la urmă… tot acolo e.
Am mai mers puțin.
— E muncă cinstită… a adăugat.
— Dar nu știu dacă e și viața pe care o vrei pentru copilul tău.
Am oprit la bloc. A rămas o clipă.
— Poate el o vede altfel… sau poate doar e începutul.
A deschis ușa.
— Dar e greu…când ieși dintr-un loc și îți intră copilul în el.
A coborât.
Nu e ușor să vezi cum copilul tău începe acolo unde tu ai vrut să termini.
Îți dorești mai mult pentru copilul tău… dar nu mereu reușești să-i dai alt drum.
Leave a Reply