L-am luat la 8 fără ceva, din fața unui bloc curat, dar vechi.
Genul de loc unde oamenii pleacă la muncă la aceeași oră de ani de zile.
Costum fără cravată. Geantă de piele uzată, dar îngrijită.
O ținea pe genunchi, cu ambele mâini, ca pe ceva important.
— La bancă, vă rog.
Vocea sigură, dar nu rigidă. Obișnuită cu decizii.
Am plecat. După câteva minute, se uită la ceas.
— Azi e ultima zi.
Nu a zis-o ca pe o bucurie.
— Ieșiți la pensie? întreb.
Dă din cap.
— Ultimii 23 de ani în același loc.
Pauză scurtă.
— Cred că îmi pregătesc ceva acolo… o surpriză.
Zâmbește puțin, dar nu ține mult.
— Știți… nu pentru asta sunt emoționat.
Se uită pe geam.
Orașul abia se trezea.
— Problema e că nu știu ce fac de mâine.
Nu era o glumă.
— Adică… toată viața am avut program. Ședințe. Responsabilități. Telefonul suna. Oamenii aveau nevoie de mine.
Își strânge puțin geanta.
— Acum… nu mai are cine să mă sune.
Am mai mers puțin în liniște.
— Toată lumea vorbește despre libertate la pensie, continuă el.
Dar nimeni nu spune ce faci cu ea… când nu știi ce-ți place.
Ne apropiam de destinație.
În fața clădirii, deja câțiva oameni fumau și râdeau.
Probabil colegii.
Se uită la ei.
— Cred că azi o să fie frumos, zice.
Dar mâine… mâine începe partea grea.
A plătit, apoi a mai stat o secundă cu mâna pe ușă.
— Poate ar fi trebuit să învăț să trăiesc… înainte să ies la pensie.
Și a coborât.
Când munca dispare, rămâi cu tine. Întrebarea e: te cunoști suficient?
Libertatea nu e ușoară dacă nu ai învățat ce să faci cu ea.
Leave a Reply