Preluare din fața unei vile mari, cu poartă automată. În curte, doi câini de rasă lătrau nervos, alergând de-a lungul gardului.
Avea trei genți mari. Nu a vrut să le punem in portbagaj. S-a urcat în spate cu ele și a oftat scurt.
— Gata, zice. Am plecat.
Am pornit.
După câteva minute:
— După un an.
Nu părea nici furioasă, nici tristă. Mai mult… decisă.
— Nu e genul de poveste pe care o crezi posibilă, continuă ea. Dar uneori nu e vorba de ceva grav.
E vorba de… prea puțin.
Se uită pe geam.
— Avea doi câini. Superbi. De rasă.
Și îi iubea… mult.
Pauză.
— Prea mult.
Nu a zis-o cu reproș. Mai degrabă ca pe un fapt.
— Veterinari, grooming, concursuri, plimbări… Totul în jurul lor. Program, bani, timp.
Își strânge mâinile în poală.
— Eu eram acolo. Dar… nu eram chiar acolo.
Am mai mers puțin în liniște.
— După un mariaj de 7 ani care n-a mers, chiar am crezut că de data asta o să fie altfel.
Zâmbește scurt.
— A fost… altfel. Doar că nu în sensul bun.
Se uită din nou pe geam.
— Nu vreau să concurez pentru atenție. Nici măcar cu niște câini.
Apoi, după câteva secunde:
— Știi ce e ciudat?
Nu așteaptă răspuns.
— Nu plec pentru că a fost rău.
Plec pentru că nu a fost suficient de bun, de echilibrat.
Ne apropiam de destinație.
— Vreau și eu să fiu soare pe cerul cuiva, zice încet. Nu un satelit care se învârte în jurul a ceva ce nu-l privește.
Am oprit. A coborât fără să se uite înapoi. În spate, una dintre genți rămăsese puțin deschisă.
Se vedeau haine împăturite… ca pentru un nou început.
Atenția spune mai mult decât cuvintele. Nu e suficient să exiști în viața cuiva… contează unde ești în ea.
Iubirea fără echilibru devine absență.
Leave a Reply