Înapoi, dar înainte

L-am luat dimineața devreme, dintr-un cartier liniștit.
Avea vreo 35 de ani, hanorac simplu, telefonul în mână și ochii încă obosiți.
— Merg la muncă.
Accentul… ușor schimbat. Nu strident. Doar suficient cât să-ți dai seama că a fost plecat din țară ceva vreme.
După câteva minute:
— Am venit acum câteva luni din Anglia.
Nu a spus-o cu mândrie. Nici cu regret. Mai mult… ca pe un fapt.
— 9 ani.
Se uită pe geam.
— Barman. 5-6 zile pe săptămână. Program lung. La început era ok.
Pauză.
— După aia… nu prea.
Își freacă mâinile, parcă din obișnuință.
— Am o fetiță. 4 ani.
Soția n-a putut să lucreze… grădinița era doar câteva ore.
Dă din cap ușor.
— Și totul a început să nu mai ajungă.
Nu părea genul care se plânge.
— La final… ajunsesem să împrumut bani de la prieteni din România.
Zâmbește scurt.
— Ironia, nu?
Am mai mers puțin în liniște.
— Știi care e faza? continuă el.
Când pleci, crezi că o faci pentru mai bine. Și o vreme… chiar e.
Se uită în față.
— Dar la un moment dat nu mai e despre unde ești… ci despre cât te costă să rămâi acolo.
Ne apropiam de destinație.
— Ne-am întors toți. Eu, soția, ai mei… Lucrau și ei în același restaurant.
Pauză.
— Acum sunt aici. Am job. Nu e perfect… dar e al meu.
Se uită la telefon. O poză cu o fetiță apare pentru o secundă pe ecran.
Zâmbește altfel de data asta.
— Măcar acum, când nu ajung banii… știu unde sunt.
Am oprit. A coborât repede, cu un „mulțumesc” simplu. Grăbit… dar nu ca înainte.
Nu toate plecările te duc mai departe…dar unele întoarceri te aduc mai aproape de ce contează.

>> Mai multe povești