Între ce am și ce-aș fi putut fi

Avea un rucsac și o geantă mare, genul de bagaj pentru un weekend acasă, la părinți. Am luat-o duminică seara, de la Gara Bucur Obor.
S-a urcat în spate și a spus adresa din reflex, ca și cum făcuse drumul ăsta de sute de ori.
— De la ai mei, zice după câteva minute. Din Slobozia.
Am dat din cap.
— Mă duc cam o dată la două săptămâni.
Se uită pe geam. Orașul era aglomerat, dar ea părea în altă parte.

I-am spus că s-ar putea să fie aglomerat, era meci pe Arena națională.
— Am făcut și eu handbal, continuă. Mult timp.
Zâmbește ușor.
— Generală, apoi liceu. La clubul din oraș.
Pauză.
— Idolul meu era Cristina Neagu.
Nu o spune ca pe ceva din trecut. Mai degrabă ca pe ceva care încă e acolo.
— La un moment dat… am înțeles.
Se uită în față.
— Că nu o să ajung acolo.
Nu părea amară. Doar sinceră.
— Nu pentru că nu munceam.
Dar… nu eram suficient de bună pentru nivelul ăla.
Își sprijină capul de geam.
— Și atunci am ales facultatea. Bucureștiul. Nu puteam să le duc pe amândouă.
Am mai mers puțin în liniște.
— Știi ce e ciudat?
Nu așteaptă răspuns.
— Că nu regret decizia.
Pauză.
— Dar uneori mă gândesc.
Se uită la mâinile ei.
— Mai ales când mă duc la meciuri.
Un zâmbet scurt.
— Mă uit pe teren și… mă întreb cum ar fi fost. Nu cu tristețe. Mai mult… ca o curiozitate care nu dispare. Nu viața asta, zice.
Cealaltă.
Ne apropiam de destinație.
— Cred că toți avem una, nu?
Am oprit. A plătit, apoi a mai stat o secundă.
— O variantă de viață pe care n-am ales-o.

Alegerile ne definesc.

Poți merge mai departe și totuși să te uiți din când în când înapoi.

>> Mai multe povești