Se urcă grăbită.— Scuze…— Pentru ce?— Pentru întârziere.— Nu e nicio problemă.— Mă grăbesc mereu. Nu vreau să încurc pe nimeni.— Nu mă încurcați.Dă din cap.Nu pare convinsă. După câteva minute:— Scuze că vorbesc mult.Nu vorbea mult. Se oprea des, ca și cum aștepta să fie oprită.— Tata nu suporta gălăgia.Nu mă uit în spate.—…

Se urcă și închide ușa mai tare decât trebuie.— Eu nu am timp de prostii.Nu-l întrebase nimeni.— Muncesc, investesc, cresc.Vorbește repede, ca și cum ar pierde ceva dacă tace.— Bravo, zic.— La vârsta mea…Pauză.— Nu oricine ajunge aici.— Unde?Mă privește în oglindă.— Unde nu mai depinzi de nimeni.Telefonul vibrează.Se uită. Respinge.— Vezi? Asta e problema.Lumea…

Urcă și se lasă pe spate.Își scoate elasticul din păr și îl prinde din nou, mecanic.— Urgențe. Toată noaptea.Nu așteaptă întrebare.— Știi cum e… nu apuci să te așezi bine că începe.Zâmbește scurt, fără bucurie.— Azi-noapte… A murit un băiat.Pauză.— 19 ani. Accident.Inspiră adânc.— L-au adus… dar era deja prea târziu. Noi tot încercăm, că…

Urcă cu mâinile crăpate. Miros de metal și apă.Se așează greu, dar nu obosit.Ca un om care e obișnuit cu greutatea.Se uită la oraș ca la ceva ce cunoaște pe dinăuntru.— Orașul ăsta stă pe țevi vechi.O spune ca pe un fapt.— Ca oamenii.Pauză.— Nu vezi nimic… până cedează.Se uită pe geam.— Toată lumea repară…

Nu știu dacă am mai condus vreodată atât de încet. 10-15 km/h, zăpadă până la jumatatea rotii in oraș, baterie care scade aproape la fel de repede ca răbdarea mea. Fiecare viraj e un calcul, fiecare derapaj un risc. Dacă dau greș, pierd bani, pierd timp, pierd control. Și nu e vorba doar de mine…

Urcă greu. Nu se grăbește. Nici nu mai are unde.Bastonul intră primul în mașină. Apoi el.— La clinică.Spune adresa clar.E obișnuit cu drumurile. A făcut asta o viață întreagă. Doar că de pe alt scaun.Stă drept, dar corpul nu-l mai ascultă complet. Partea dreaptă întârzie puțin. Nu mult. Doar cât să se vadă.— Am fost…

Urcă sigură. Desprinsă parcă de pe o copertă.Spune adresa din Pipera ca pe un loc care i se cuvine.Pe drum, telefonul îi vibrează.Se uită. Nu răspunde.— E la familie.Spune asta fără să fie întrebată.Pauză.— Mereu e la familie ziua. Sau la Parlament.Își sprijină capul de geam.— Seara e… altfel.Nu spune „cu mine”.Dar rămâne în aer.Se…

Urcă cu vioara în brațe, strâns.Nu o lasă jos nici când se așază.Parcă nu are voie.Parcă, dacă o scapă, pierde mai mult decât un obiect. Mergem spre liceul Dinu Lipatti.Nu vorbește. Se vede că vine dintr-un loc unde trebuie să fii atent.La cum stai. La cum vorbești. La cum ești văzut.Șase ore de repetiții îl…

Traficul se leagă. Mașina merge constant.— Tu cum ai ajuns în grup? întreabă una.Cea cu băiatul de 22 se gândește puțin.— După divorț.Simplu.— Era liniște acasă.Pauză.— Prea multă.Se uită pe geam.— Și acum?— Acum… nu mai e chiar așa.Nu zâmbește. Dar nici nu mai e gol.— Eu pentru aer, spune a doua.— Aer?— Da.Își sprijină…

Traficul stă.— Avem o tipă în alt grup… e personaj.— În ce sens?— Se îmbracă tematic. La orice ieșire.— Adică?— La Cravata galbenă… galben din cap până-n picioare.Râd.— Și… de ce?Ridică din umeri.— Nu știu. Poate vrea să iasă în evidență.— Sau să demonstreze ceva, zice una.— Ce să demonstreze?Pauză.— Că poate.Se uită una la…